Interviu cu Alina Miron, profesor român în Franța

30204303-01_bigAlina Miron este născută în Pașcani, România. După doi ani de studii în cadrul Universității din Iași,  facultatea de Litere, specializarea Franceză-Engleză, a decis să plece in Franța pentru a urma Dreptul la Facultatea din Toulouse. În cadrul acestei facultăți a absolvit licența și primul an de Master în Drept Internațional. În anul trei de studii a participat la Tesalonic, la cursurile unei școli de vară dedicate dreptului internațional public, unde a avut ocazia de a cunoaște un doctorand al Universității Paris Ouest Nanterre la Défense. Această întâlnire a fost decisivă pentru continuarea anului doi de master în cadrul universității pariziene. În 2005, a început doctoratul sub îndrumarea profesorului Alain Pellet, finalizat în decembrie 2014 prin susținerea publica a tezei cu tema « Dreptul internațional instituțional în jurisprudența internă». În perioada 2005-2009 a predat în cadrul Universității Paris 10 Nanterre La Défense, seminarii de Drept Internațional Public, Drept Comunitar General și Drept constituțional.

Care au fost principalele provocări pe care ați fost nevoită să le depășiți de-a lungul carierei  dvs. universitare, dar mai ales care au apărut odată cu decizia dvs. de a profesa în Franța ?

Prima provocare a constituit-o imersiunea în sistemul universitar francez și Facultatea de Drept în mod particular, în particular asimilarea specificităților metodologiei în drept. Primul an a fost destul de dificil până să asimilez metodologia. In afara domenului universitar, asimilarea limbajului comun, pentru că există o mare diferență între limbajul literar pe care îl studiem în România și limbajul vorbit, deși reușind să înțelegem, hai să spunem 60% – 70% în primul an când ajungem aici din conversațiile curente, rapiditatea vorbirii, plus specificitățile vocabularului, fac să pierdem totuși sensul unei conversații, fiind destul de greu să îți faci prieteni exteriori în condițiile astea. Plus că te simți oarecum în afara codurilor culturale care circulă printre tinerii francezi. Durează foarte mult până să asimilezi toate aspectele astea ca să te simți cât de cât bine în pielea ta, natural. Ca să poți să depășești faza de aclimatizare, cred că durează ceva. La mine a durat cam doi ani.

Ce iubiți cel mai mult în meseria dvs ?

În afară de călătorii ? (râde). E dreptul internațional, care totuși e un drept mai deosebit, îți lasă o mare marjă de libertate în aprecierile a ceea ce este litera legii. Întâlnești mult mai des referințe literare în pledoariile de drept internațional decât în pledoariile interne, și uneori comparațiile, metaforele literare, sunt mai revelatoare decât pura demonstrație. Îmi place pentru că pot să fac legătura cu ceea ce văzusem înainte în România, cu una din pasiunile mele, care este literatura. Pe de altă parte, are o dimensiune politică. Când discuți probleme de frontieră, deja întâlnești de foarte multe ori oameni sus plasați, oameni care dețin puterea, deci undeva e o anumită participare în jocul acesta al puterii. Pe de altă parte, dreptul internațional îți dă posibilitatea să discuți cu avocați renumiți și cu profesori de drept internațional care sunt din toate spațiile culturale (americane, australiene, britanice). Îți dă prilejul de a îți chestiona propriile achiziții.

În opinia dvs, care este diferența dintre Franța și România în ceea ce privește sistemul de învățământ ?

Cred că ceea ce nu ne învață România și ne învață Franța este spiritul critic. Spiritul critic, care în Franța este integrat ca un atu, chiar ca o cerință sine qua non pentru învățare. Pe cînd în România, bănuiesc că la drept ca și la litere, este învățatul pe de rost. Deci, redarea cursului cuvânt cu cuvânt, e metoda de învățare. Daca avem o memorie foarte bună și nu uităm nimic din ce am învățat, devenim enciclopediile ambulante, dar cred că asta nu mai este un mare atu cu Wikipedia și cu telefoanele mobile care îți permit să accesezi orice informație. Cred că asta este marea diferență.

Aveți în vedere o eventuală întoarcere în țară ?

Da. Da, pe undeva da…Nu știu ce înseamnă întoarcerea în țară, pentru că poți să aparții, să lucrezi în două țări în același timp. Se întâmplă să călătoresc o dată pe săptămână, să iau avionul pentru job în fiecare săptămână. Deci nu văd care ar fi diferența să fac asta și să includ România în programul de călătorii. Dar dincolo de chestiile practice, mi-ar plăcea să mă întorc în România să profesez. În învățământ, tocmai pentru că este unul din punctele în care putem să redăm ceva din ceea ce ieșitul în străinătate ne-a dat nouă. Ieșitul în afară e o șansă. Mi-ar plăcea să găsesc o metodă de a preda la universitate în România. Chiar și 6 luni, un semestru, ar fi ideal.

Ați avut posibilitatea de a interacționa cu mulți studenți români în cadrul universității?

Nu, deloc. Nici nu am căutat compania românească în mod particular, pentru că în primii ani aveam parte deja de compania românească. Asta pentru că cei mai buni prieteni ai mei din România au venit și ei în Franța și în acest fel aveam contact cu trecutul. Era asigurat. Nu am căutat în mod deosebit să intru în contact cu studenții români. Se întâmplă câteodată să întalnesc, în Master 2 mai era o fată româncă. Dar în afară de acest context, nu, nu am avut contact cu studenți români.

Ce recomandări aveți pentru studenții români care aleg să își continue studiile în Franța ?

Să nu dispere în primul rând, în primii doi ani (râde). Să aibă răbdare cu ei înșiși. Să nu își spună că sunt idioți tocmai pentru că nu le ies lucrurile așa cum doresc. Capacitatea de a răspunde la unele criterii care sunt strict stabilite de către sistemul de învățământ francez nu e înnascută, trebuie înteleasă și asimilată. Studenților nu li se cere neapărat etalarea de vaste cunoștințe, ci să răspundă la unele întrebări destul de precise și tocmai asta este problema. În România nu prea am învățat să răspundem la obiect, uneori avem de facut 15 pagini, indiferent cum le facem, măcar să le avem făcute. Cantitativul este un gaj de calitate, impresionează. Cerințele sunt aici total diferite, până le înțelegem durează puțin.

Ați avea sugestii pentru îmbunătățirea relațiilor între comunitatea de studenți români din Franța și cea a cadrelor didactice din mediul universitar?

Cred că s-ar putea lua pur și simplu contact cu profesorii români și trebuie invitați din când în când, să facă conferințe și să participe  spre exemplu la întâlnirile culturale organizate de studenți. Trebuie să se rupă distanța între profesori și studenți, de care nu avem nevoie. Cred că întâlnirile, pur și simplu, sunt suficiente, sau măcar un prim pas.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *